Fără urme

Orașul nu e atât de mic.

Dar nimic nu se pierde în el.

Fețele se rețin.

Drumurile se întâlnesc

mai des decât ar trebui.

De aceea dorința

învață să treacă

fără urme.

Noaptea se scrie.

Dimineața se șterge.

Se spun iertări

pentru ce tresare.

„szia”

apare pe ecran

ca un gest oprit la timp.

Apoi întrebarea,

mereu aceeași,

în grabă,

în două limbi:

ce cauți

mit keresel

Ușile nu sunt încuiate.

Sunt obișnuite

să nu se deschidă.

Unii cer puțin.

Alții se oferă

pe fragmente,

ca să nu fie recunoscuți.

Întreabă dacă sărut.

Nu întreabă dacă pot fi amintiți.

Le e teamă de corpurile

care ar merge mai departe,

pe lumină.

Le e teamă de a fi văzuți

alături.

Eu privesc.

Nu mai încet.

Nu mai tare.

Libertatea mea nu s-a născut aici.

Are accent.

Are drum.

Dacă aș fi rămas,

poate aș fi spus și eu

„noh, bine”,

apoi „nem baj”,

când ceva viu

se retrage.

Totul e aproape.

De aceea nimic

nu se alege.

Un hotel neales.

Un mesaj fără ecou.

Eu traversez orașul

cu trupul întreg.

Respir.

Ei păstrează dorința

aprinsă,

o lumină

care știe

să nu se vadă.