Cu Urme

Orașul e același.

Își vede de treabă.

Într-o seară

am intrat

undeva,

fără explicații inutile.

Spațiul

ne-a primit simplu.

Fără întrebări.

Fără grabă.

Între noi

s-a făcut liniște.

Genul de liniște

care nu cere nimic

și lasă lucrurile

să se întâmple singure.

Nu am negociat.

Nu am măsurat.

Ne-am apropiat

așa cum se apropie

două lucruri

care se recunosc

fără nume.

A fost căldură.

A fost atenție.

A fost abandon

fără pierdere.

Pentru câteva ore

lumea nu a cerut nimic.

Nici explicații.

Nici promisiuni.

Dimineața

a venit ca peste tot.

Am mai rămas puțin.

Apoi am plecat.

Nu pentru că s-ar fi terminat,

ci pentru că

nu avea unde să continue.

Ce a fost

nu s-a retras.

Doar nu s-a întins.

Orașul

nu știe ce să facă

cu astfel de momente.

Am ieșit pe rând.

Fiecare

spre casa lui.

Eu merg mai departe

cu trupul întreg

și cu certitudinea

că unele lucruri

nu lasă urme vizibile,

dar schimbă mersul.

Noh, mai vorbim.